Bătrînul moare în toate patru, mai puțin în a doua (4)

4.

ceea ce contează cu adevărat

abia după vreme îndelungată se întîmplă să ți se arate

ca lucrul cel mai firesc în desfășurarea tuturor evenimentelor

e greu să nu te ancorezi în jurul tău de obiecte

și e iluzia constantă care îți este jucată

pentru că un scop în sine nu e niciodată ducerea la bun sfîrșit a unei case

dacă nu are cine să o țină împreună

și cu această tresărire din urmă

poți să fii din nou cine erai la început

 

Văzînd că îl privesc ciudat, Andrei a lăsat jos al patrulea fluture ce se așezase lîngă el și mi-a spus:

– Ai citit papillon?

– De ce mă întrebi, mă rog?

– Pentru că ai înțelege de ce mănînc fluturi dacă ai citi-o, a zis pe un ton misterios.

– Ei, Andrei, află că nu mă întreb de ce mănînci fluturi. Am văzut oameni mîncînd mațe și nu m-am întrebat de ce. Am văzut oameni mîncînd din gunoi și iarăși nu m-am întrebat de ce. Dacă e să mă întreb ceva, este de ce doar fluturi cînd atîtea insecte zboară și atîtea furnici clănțănesc.

– O întrebare bună, cred că pot să conchid. Iată și răspunsul: cînd întind degetul spre furnică, aceasta se acrește și pleacă de unde a venit.

                                                                       *

De cealaltă parte a gardului, bătrînul Pev răsufla greu în patul său, încercînd să își potolească bătăile tot mai accelerate ale inimii. Nevastă-sa făcea ordine prin casă, cum făcea întotdeauna cînd era supărată.

– Mărie, adu-mi papucii! Dacă plecăm de pe lumea asta fără speranță, după dracul am venit pe ea!

Articulă înjurătura în ciuda furiei, cum nimeni nu face niciodată. Maria strînse ciorapii aruncați pe covor și încercă să pretindă că nimeni nu spusese nimic.

– Să îți încălzesc ciorba? Îl întrebă ca și cum nu ar fi fost nicio problemă.

– Nu, Maria, nu îmi încălzi ciorba. Tot ciorbă are să rămînă. Vreau să-mi aduci papucii, în clipa asta trebuie să ajung pînă în fundul grădinii.

Nereușind să se mai abțină, Maria izbucni, cu o voce rece și distantă:

– Trece timpul, bătrînule, și e aproape scurs și tu tot de prostii te ții. Viitorul îți va pune capăt, acolo îți vei găsi, în sfîrșit, firele de păr căzute și penisul moale și galben-maroniu și ai să adormi între aceste relicve și nu ai să te mai trezești. Vrei să te zbați acum pentru o mînă de copii obraznici care nu știu nici de care capăt se ține un ciocan? Pev, putredule și uscatule, lumea n-are să mai existe după tine. Tu ești lumea. Mai bine bea-ți ciorba și dormi în continuare.

– Mărie, strigă bătrînul cu inima bubuindu-i în urechi, mă faci să cred că ți-am făcut hintă degeaba. Pe de altă parte, am auzit că mersul desculț face bine sănătății. E alegerea ta dacă îmi aduci papucii sau nu.

Drumul spre grădină era rău și mocirlos și bătrînul fu nevoit să se ajute de un baston. Din buzunarul de la piept, scoase un șervețel umezit pe care îl despături cu grijă, lăsînd să se întrevadă  un sîmbure de corcodușă încolțit. Ajuns în capătul grădinii, luă sămînța între degete, oftă adînc și o aruncă într-o baltă mică ce se formase acolo și în care se oglindeau norii, sub cerul liber și pe pămîntul încă neîngrădit.

Avea să se întoarcă înspre casă și să se oprească lîngă șopron să își tragă sufletul. O pală rece de vînt, o senzație de plutire, o străfulgerare de lumină și o umbră aveau să trezească în el o amintire încă nenăscută cu o sămînță pe care o aruncase într-o baltă cîndva, demult.

Atunci a căzut țigla, cu colțul umezit îndreptat spre creștetul bătrînului. Sîngele capului întîlni sîngele și saliva uliului și Pev căzu, drept, pe pămînt, cu capul spart de sămînța pe care o aruncase. Zece minute mai tîrziu, cînd nevastă-sa ajunse lîngă trupul lui, bătrînul nu mai respira și pielea avea căldura unei supe sleite, dar pielea mortului emana un miros aparte, dulce-acrișor pe care Maria avea să îl asocieze în mod greșit cu măcrișul.

                                                           *

Mirosea a corcodușe coapte! Parfumul era atît de pregnant, încît mirosul de pește aproape nu se mai simțea.

– Îl simți? l-am întrebat.

A dat din cap.

– Fie, am zis, pune-l unde vrei.

Andrei a zîmbit și s-a urcat pe acoperișul căsuței unde a înfipt peștele cu un singur ochi, cu gura înainte, pe un par ascuțit.

– Privește, amice, e gata! Căsuța în copac e terminată. Ia găleata cu pești și haide să o admirăm de pe cealaltă parte a rîului. Am lucrat din greu și merităm o masă bună acum, spuse Andrei cu satisfacție.

Am ridicat găleata de toartă, am golit apa din ea în rîu, cu grijă să nu scap vreun pește, și am pornit să traversăm apa. Cînd ne-am întors să o privim însă, peștele dispăruse.

Andrei a pufnit în rîs și a exclamat cu seninătate:

– Se pare că treaba unui constructor nu se termină niciodată.

De partea cealaltă a gardului, am auzit o țiglă spărgîndu-se. Apoi s-a făcut, din nou, liniște.

Poezie: Mircea Golban

Bătrînul moare în toate patru, mai puțin în a doua (3)

3.

și poezia nu se oprește

deși o ia mereu de la început

curios însă cum pînă și lucrul cel mai îndepărtat îl determină pe cel de acum

te face să te întrebi

dacă nu cumva așa sunt lucrurile în lume așezate

precum una peste alta scândurile unei cășute în copac

și abia atunci cînd poți vedea întreaga imagine înfățișându-ți-se în fața ochiilor

așa cum la început cînd nimic nu era

toate lucrurile puse cap coadă fie toate lucrurile puse cap la cap

abia atunci te poți numi și tu creator în felul tău

și al nimănui altuia

În înaltul cerului, uliul era singur cu el însuși. Cu atît mai mult cu cît, în momentul în care peștele a sclipit în copac, nimeni nu se uita la cer. Penele maronii, aproape în întregime arse, tremurau speriate în vîntul rece al dimineții. Dedesubt, lîngă rîu, iarba făcea la fel.  Tumultul pămîntului care îl abandonase se răsfrîngea în toate colțurile și ciocul îi vibra neliniștitor. În picaj, își aminti fulgerul și își aminti cum, mai apoi, fusese ridicat și purtat de furtună fără să mai reușească să aterizeze. De atunci suferise foame, sete și stări de delir, iar acum, peștele acesta în copac care, știa, însemna moartea lui. Și el, și peștele fuseseră smulși din casă și suspendați în aer și acum aveau să moară, unul de mîna celuilalt, ca urmare a unui ciclu misterios ce trebuia încheiat ca să poată începe. În natura animalelor, poezia nu era o metaforă, își spuse uliul, și apucă peștele de coadă cu cîteva momente înainte să fie ridicat iar la cer. Acolo, avea să guste carnea peștelui, să i se pară mult prea acră și să moară dintr-un exces nefiresc de citrină. Gol, stîrvul avea să cadă pe un acoperiș și să doboare o țiglă. Chiar în momentul impactului, un strop de salivă amestecată cu sînge avea să se prelingă din pliscul uliului și să păteze un colț al țiglei.

                                                                                   *

La umbra corcodușului, Andrei sorbea roua de pe aripile celor trei fluturi care se așezaseră pe genunchii lui. Picăturile i se scurgeau pe bărbie și de acolo, de pe firele de păr negru, cădeau în rîu, așa cum lupul alungat cade de pe stîncă și se face una cu pămîntul. Găsind că e un moment potrivit, în care susurul apei îndeamnă la confesiune, l-am întrebat:

– Dintre toate bunătățile din lume, Andrei, în care poți să alegi între budincă cu prune și papanași cu smîntînă, de ce, mă rog, te mulțumești să mănînci aripi de fluturi?

Fără să își schimbe expresia feței, cu gura plină, mi-a făcut, cu degetul în dreptul buzelor, semn să tac. Gălăgia, fie și sub formă de vorbă, strica echilibrul așteptării și calmul apei. La urma urmei, pescuiam și nu se cuvenea.

Cu picioarele atîrnînd în afara căsuței, cu hainele soioase și pielea lipicioasă, undițele noastre biciuiau rîul care, astfel pleznit, arunca la răstimpuri cîte o albitură în găleata de metal cu apă ce atîrna de una din bîrnele podelei. Exista ceva sacru în pescuit, mi-am spus, mai mult decît pentru noi, pentru pește. Peștele nu se așeza în găleată fermecat de murmurul dulce al cîntecului nostru, ce-i drept, dar, cu toate astea, murea crezînd că viermele pe care îl vînase de atîtea mii de ani se întorcea împotriva lui, tot așa cum în situații speciale și momente potrivite, căprioara sparge țeasta lupului care atacă, iar ceilalți lupi pleacă capul și se prefac că se hîrjonesc cu puii lor. Peștelui, moartea i se înfățișa direct, fără ascunzișuri și fără a respecta regulile posibilului și firescului, tot așa cum i s-ar arăta unui om dacă spanacul din farfurie s-ar ridica și i-ar frînge gîtul.

– Iată peștele ăsta, am spus surprins la un moment dat, are un singur ochi în mijlocul capului.

Andrei a lăsat undița din mînă și s-a întors înspre mine. În cîrlig țineam un pui de biban lung de o palmă care nu făcea niciun efort să scape, altul decît că atîrna cu toată greutatea de firul subțire. Ochiul mare și galben al peștelui privea cînd la mine, cînd la Andrei, cu o seninătate expectativă.

– Ăsta nu-i un pește oarecare, mi-a spus Andrei pe un ton fascinat, pe ăsta nu avem voie să îl mîncăm, este clar și limpede ca lumina zilei.

– De altfel, am spus, se simte vrajba în ochiul lui. Cui i s-ar cuveni el, mie sau ție? Mai bine așa. Poftim, miroase-l și tu!

                                                                                         *

Trupul bătrînului se legăna dintr-o parte în alta, tras și împins de ochiurile de apă, ridicat și scufundat de valurile line. Plutea înspre noi nu ca un trunchi de copac retezat, ci ca o cameră umplută cu aer ce abia atingea suprafața apei. Purta un pulover gros, închis la culoare, fără mîneci, peste o cămașă galben-muștar, niște pantaloni din pînză maro și o pereche de bocanci rupți prin care îi ieșeau degetele umflate și vineții. Venea perfect întins pe spate, cu mîinile depărtate și cu palmele deschise. Rîul curgea încet și bătrînul nu părea că se grăbește nici el, tot așa cum sîngele din vene i se răcise și curgea gros, ca mierea uitată în piramidă. Trupul îi adunase crengi și fire de iarbă și mătasea broaștei, iar insectele și peștii porniseră într-o excursie în aval alături de această insulă hrănitoare, ca un cortegiu păgîn și sălbatic ce avea să se înfrupte din mort pînă cînd ce mai rămînea din el avea să dispară odată cu prima perioadă de secetă. Chipul bătrînului părea încruntat și nemulțumit și, pe jumătate din față, sîngele întărit ce pornise cîndva din creștetul capului fusese uscat de soare.

De cealaltă parte a rîului, jarul trosnea sub peștii pe care îi prinsesem de-a lungul zilei. Stăteam pe pămînt, înfometați, și întorceam, la răstimpuri, carnea prăjită de pe o parte pe alta. Soarele sclipea printre frunzele corcodușului, pe jumătate ascuns de creasta dealului. De nicăieri, am auzit o bufnitură pe acoperișul căsuței, urmată imediat de alta și apoi de altele. Andrei s-a ridicat în picioare întrebînd ce se întîmplă, dar și-a îndreptat imediat privirea în susul apei.

– S-au copt, i-am strigat, s-au copt! însă nu m-a băgat în seamă.

Chiar atunci am văzut cadavrul bătrînului apropiindu-se și mi-am curmat brusc entuziasmul și am tăcut și am rămas amîndoi nemișcați o vreme lungă. Focul pocnea în continuare și, undeva deasupra, o cioară  croncănea ca vulturul în deșert. Aerul se simțea greu și dens și mi-a venit să mă ridic în picioare ca să nu fiu presat de pămînt.

– Ce crezi că s-a întîmplat? M-a întrebat Andrei cu o voce stinsă, într-un tîrziu.

M-am apropiat de el, i-am pus mîna pe umăr și am zis, cu hotărîre:

– Așteptăm să treacă și apoi traversăm apa pentru niște corcodușe. Au să meargă bine cu peștele ăsta în lipsă de struguri, salivez doar gîndindu-mă. Cît despre bătrîn, Andrei, nu ai de ce să îți faci griji. S-a dus bietul de el, sărmanul, să ne aducă un pahar cu apă.

Poezie: Mircea Golban

Fotografie: Alexandra Scoarță

Bătrînul moare în toate patru, mai puțin în a doua (2)

2.

doar, noi știm ce miracol se poate întîmpla

atunci cînd lucrezi împreună

pentru o viziune a ta sau pentru o viziune a celui de alături care se furișează negreșit pe lîngă a ta

pentru o viziune de moment care se schimbă ușor ușor cu timpul fără să îți dai seama că pînă la urmă originalul nu mai contează decît ca punct de pornire

și ce rătăcire

atunci cînd nu mai știi cum ai gîndit lucrurile cînd te-ai avîntat

dar că singurul fapt de care ești sigur e că vrei să continui

și că de cele mai multe ori e bine să nu renunți la început de casă

totuși un sîmbure de corcodușă există și în povestea noastră

dacă ne gîndim la lucrurile care se schimbă pe parcurs și care nu sînt întotdeauna vizibile

Prima dată s-a întunecat cerul la miazănoapte. A rămas așa toată dimineața. Am ieșit din casă, cu o felie de pîine prăjită în gură și în timp ce îmi făceam șireturile, am văzut primul fulger. O pată de lumină albă în colțul ochiului și niciun sunet.

– Cred, i-am spus lui Andrei, care stătea pe spate în iarbă, că dacă ne mișcăm repede, putem să terminăm acoperișul înainte să înceapă ploaia.

– E prea tîrziu, mi-a zis, privește cerul, a început deja.

Pe deasupra casei, păpădiile albe se îndreptau, purtate de vînt, înspre furtună.

În vremea asta, sucul primei corcodușe se ridica, nestingherit, printre frunzele copacului. Avea să ajungă în vîrf, să sclipească de trei ori și apoi să fie absorbit de una din semințele de păpădie și trimis direct în miezul norilor negri. De acolo, prin picăturile de ploaie avea să ajungă în rîu, unde un pește cu un singur ochi avea să îl bea și, ca urmare firească, să i se facă gura pungă.

Lemnul se umezise peste noapte și căsuța părea veche de cînd lumea, acolo, în corcodușul bătrîn. Doi fluturi galbeni stăteau pe scara încă neterminată. Niciunul nu a încercat să zboare în momentul în care Andrei s-a apropiat cu gura de unul din ei și a mușcat dintr-o aripă, precum vacile iarba. Am tăcut cîtă vreme a devorat cele patru aripi și pînă cînd, milos, a apăsat cu degetul pe fiecare fluture în parte.

– Putem începe acum?

S-a uitat la mine cu niște ochi calzi și umezi și a schițat un zîmbet. Am zîmbit înapoi.

                                                                                                                                                                                               *

Reușisem să fixăm jumătate de acoperiș cînd a dispărut soarele. Norii veneau înspre noi din trei direcții acum. Fulgerele nu mai erau tăcute și podeaua tremura de fiecare dată cînd se lumina cerul. Munții și orașul nu se mai vedeau de zidul de ploaie. Am sugerat să plecăm și să continuăm după ce se termină furtuna, dar Andrei mi-a făcut semn să tac și să închid ochii. Ne-am așezat cu spatele de pereții din lemn și am așteptat.

– Ce crezi că înseamnă o căsuță în copac? M-a întrebat după o vreme.

Am oftat.

– Acum, ca urmare a evenimentelor recente, îmi apare ca o capcană pentru fluturi. În tot restul timpului, însă, e un adăpost în calea furtunii.

– Da, cred că da, a zis și a apucat mînerul ciocanului.

S-a ridicat în picioare, cu pieptul ieșind prin acoperișul neterminat și, îndreptînd ciocanul înspre cer, a strigat cît l-au ținut plămînii:

– Paratrăăăăăzneeet!!!

                                                                                                                                                                         *

Cînd ne-am trezit din leșin, afară era soare. Căsuța scotea aburi și aburii se ridicau nestînjeniți peste corcoduș, unde o privighetoare se bucura de saună cîntînd. Acoperișul fusese smuls de vînt și nu se mai vedea. Hainele de pe mine erau încă umede și pantalonii miroseau a urină. Andrei era întins pe podea, cu o mînă îndoită sub el și cu capul atîrnînd afară, pe pragul de la intrare. Ciocanul era alături, neatins. Am încercat să mă ridic, dar am concluzionat că mă ustură toată pielea și că e mai bine să stau întins. De afară se auzea un clipocit pe care nu reușeam să îl plasez nicăieri. Am așteptat.

Andrei a deschis ochii o oră mai tîrziu și a ridicat, greoi, capul. Într-una din mîini avea o pană pe jumătate arsă pe care a lăsat-o să cadă pe lîngă el. I-a luat cîteva minute să își dea seama unde se află și apoi a vorbit:

– Trebuie să vezi asta, a spus cu o voce stinsă.

– Ce anume?

– Haide aici.

Cu mișcări lente, menite să îmi protejeze organele interne, m-am întors pe burtă și m-am tîrît pînă la deschiderea unde ar fi trebuit să fie ușa. Afară, în locul potecii bătătorite pe care venisem, curgea un rîu lin și curat, destul de adînc încît să putem înota în el și destul de limpede încît să vedem nisipul de pe fund.

– E plin de pești, a exclamat, uimit, Andrei, în timp ce o libelulă a trecut bîzîind pe lîngă capetele noastre.

De cealaltă parte a gardului era liniște.

Poezie: Mircea Golban

Bătrînul moare în toate patru, mai puțin în a doua (1)

1.

atunci sentimentul unei puternice înfrigurări

 cînd stai în fața lucrului încă neînfăptuit și doar te gîndești cum va arăta

faci o proiecție și ea te încîntă

iar dacă nu te încîntă refaci lucrul încă neînfăptuit

păcat că unii dintre noi rămîn doar în acel stadiu al refacerii

 apoi te ștergi la ochi pentru că e dimineață și roua e la picioarele tale

apoi restul lucrurilor care pornesc doar din imaginație

însă atît de mult pînă cînd învață și corpul să construiască

O baltă mică în care a căzut o sămînță. Pșiuuuuu! Suuuuup! Așa s-a auzit cînd a căzut și cînd, mai apoi, toată balta s-a strîns în sămînță și puuuuurrt a crescut copacul, înalt cît un arbore și hrănitor cît un pom. Apoi s-au întîmplat treburi, a venit gardul prin partea stîngă și s-a înfipt în zidul din dreapta. Copacul a mușcat din pămînt și a sorbit din apă și și-a deschis frunzele să intre soarele. Căldura și lumina s-au preschimbat într-o substanță lăptoasă și densă și lichidul gros s-a făcut piatră. Prin urmare, prima corcodușă a ieșit direct coaptă. A venit albina, și-a frecat picioarele de floarea desfăcută și a lăsat-o gravidă. Apoi ceva s-a petrecut, nu mai țin minte ce, dar cînd s-a strîns floarea într-un bob, era un bob galben și gras. A căzut, desigur, la pămînt și în el pînă să apuce să se închege a doua corcodușă, cum se întîmplă în toate zilele cu gravitație. Dar înainte de a fi înghițită, corcodușa a făcut sfffffîîîr și s-a evaporat în parte. Sucul s-a ridicat, într-o după-masă, ca un praf colorat din india și a plutit în aerul cald al verii printre frunzele copacului. Atunci au căzut toți viermii și toate omizile și frunzele s-au scuturat de emoție și de frică, dar sucul a continuat să se ridice încet deasupra copacului și a început să sclipească în lumină. Atunci, albina a înțeles ce se întîmplase cu corcodușa coaptă de la început și dorindu-și să o guste încă o dată, s-a  așezat în una din multele crăpături ale unui lemn putrezit și nu a mai ieșit. Tot atunci, rîul din depărtare s-a umflat, vîntul s-a întețit pe deasupra corcodușului și oamenii s-au făcut mai ușori cu un milimetru.

Așa am început să construim, în timpul în care înălțimea nu mai era la fel de înspăimîntătoare și căderea nu mai era la fel de rapidă. În vremea în care timpul nu mai era la fel de rigid și trecerea nu mai era la fel de semidecomandată. În perioada în care vremea nu mai era la fel de stabilă și fulgerul nu mai era la fel de cicatrizant. Bătrînul care aruncase sămînța a venit și ne-a spus să plecăm. Era gardul lui și tot al lui ceea ce împrejmuia. A luat un par și a încercat să ne împungă cu el, de jos în sus. M-am uitat în jur după o albină, dar nu era niciuna, așa că, de foame, am ros cîteva corcodușe verzi și am scuipat spre el sîmburii albi.

-Bătrînule, i-am strigat, s-a întors roata, fugi și cheamă-ți femeia să ne aducă un pahar cu apă, vezi doar cît e de cald și cum nu e ușor să ridici o casă fără fundație.

Parul era lung și ascuțit, dar lemnul nu bate în lemn, și nu s-a întîmplat nimic atunci. Ani mai tîrziu, bătrînul a murit de inimă grea și a înțeles și el ce fusese cu acea corcodușă coaptă de la început și ce însemnase căsuța din copacul lui. Moartea, însă, nu a venit ca o surpriză, deși proteza îi era încă în pahar și cearșaful era adunat sub el. În fond și la urma urmei, se născuse.

Am adus ciocane, un firez, un kilogram de cuie, sfoară, un poloboc și toate scîndurile care nu erau fixate de ceva. Nevasta bătrînului ne-a făcut o vizită, fără apă și fără batic, în care ne-a privit, pe rînd, în ochi, ca și cum ai privi de afară printr-o fereastră întunecată. Părul îi era cenușiu și împletit într-o coadă aspră și fața îi era crăpată de nesiguranțe vechi și de plînsete surde lîngă șopron. Nu știu ce a văzut ea, dar eu am văzut reținere și teamă în sclipirea din ochii ei. A mai venit, apoi, de cîteva ori prin grădină, dar niciodată nu s-a mai apropiat de locul în care eram și nici nu a încercat să intre în vorbă de la distanță. De atunci încolo am considerat că avem libertate deplină.

După ce am fixat podeaua și am hotărît unde avea să fie ușa și unde fereastra, Andrei s-a ridicat în picioare fără să spună un cuvînt, s-a apropiat de marginea scîndurilor și a sărit. Nu vorbeam, de altfel, prea mult în timp ce lucram, întrucît știam că o astfel de construcție presupunea concentrare, teamă și, mai presus de toate, nemișcare, așa că nu am fost cu adevărat surprins de mișcarea lui. Cu brațele întinse, cu picioarele depărtate, cu pieptul înainte îndreptat înspre pămînt, Andrei plutea încă la nivelul coroanei atunci cînd o serie de evenimente s-au concentrat simultan. Aerul din jurul lui s-a tulburat și a devenit vizibil, corcodușul a trosnit atît de tare încît am tresărit și un fluture mare și galben  a apărut de nicăieri și s-a așezat pe călcîiul ce abia se desprinsese de podea. Nu am auzit bufnitura, dar am simțit-o în oase și am văzut-o în frunzele verzi care s-au desfăcut de pe crengile pomului.

M-am grăbit să mă cațăr jos să îl ajut să se ridice și să îl întreb de ce a sărit, dar Andrei era deja în picioare și privea tăcut la fluturele galben pe care îl strivise și pe care acum îl ținea în palmă. Am deschis gura să spun ceva, dar m-am oprit cînd am văzut că smulge o aripă și o bagă în gură și am făcut un pas înapoi, din respect pentru intimitatea preferințelor lui culinare. Am așteptat răbdător să o mestece și pe a doua, în vreme ce vîntul sufla tot mai tare, și mi-am dres glasul.

– Au fost bune? L-am întrebat.

Dar nu a auzit ce am spus, doar s-a uitat înspre mine cu o privire pierdută. În schimb, m-a apucat brusc de umăr și m-a tras la o parte și, după ce a întors capul în toate direcțiile să vadă dacă îl mai aude cineva, s-a apropiat cu respirația de urechea mea.

– Cred, mi-a spus, cu o voce scorțoasă și șoptită care nu îi aparținea, cred că ne trebuie o scară.

În clipa următoare, dinspre grădina bătrînului s-a auzit un sunet prăpăstios, ca și cum o țiglă s-ar fi spart în locul potrivit.

Poezie: Mircea Golban

Desen: Andreea Lotus