Înainte de consacrare

poppy

să nu mai rămîi cu nimic decît cu ceea ce ai pe tine

și ceea ce ai înmagazinat cu grija unui manufacturier în memorie

asta trebuie să fie într-adevăr o probă de curaj.

nu cumva să te fure noaptea de haine

dar nu

oamenii nu se apropie de tine

ei te recunosc de nicăieri.

și apoi ceea ce ai în minte

se poate pierde ușor ușor ca un avion în depărtare

și rămâne doar o urmă care trimite în gol

sau filmul devine mai încețoșat

după zile de alcool și alte substanțe.

nu-ți rămîne altceva de făcut decît să glumești

pentru că sincer dacă pierzi și simțul umorului te-ai dus de tot.

mă asculți?

(Mircea Golban, înainte de consacrare)

Personaje

Ene, un bătrîn cu o condiție.

Doctorul, un medic cu o reputație.

Asistenta, o asistentă cu o postliceală. 

ACTUL I

Un coridor îngust de spital folosit ca sală de așteptare. Zugrăveală verde care se reflectă în faianța albă grație unui neon slab și a unei ferestre îndepărtate a cărei lumină răzbate palid prin geamul ușii coridorului. Pe unul din cele patru scaune roșii fixate de zid, un bătrîn îmbrăcat gros, cu o căciulă de lînă mov și cu un palton aspru, de aceeași culoare, ros de timp și purtare. Ochii bulbucați ai bătrînului privesc fix un punct din podeaua în carouri alb-negre.

SCENA I

Apare asistenta, grăbită și îngîndurată, și dă să intre în cabinetul doctorului, dar este reținută de bătrînul care întinde mîna și o apucă ușor de braț.

ENE (blînd): Mă scuzați, domnișoară, vă rog să îl informați pe domnul doctor că am sosit. Am și programare, tot tacîmul.

ASISTENTA (căscînd instant): De-he-sigur, iertați-mă, îl anunț de îndată.

Intră în cabinet și închide ușa. Ene scotocește prin buzunare și, într-un final, găsește ce căuta, rămînînd cu mîna în buzunarul cu pricina. Iese asistenta.

ASISTENTA: Domnul doctor vă așteaptă, puteți să intrați.

ENE (ridicîndu-se energic și scoțînd un fir de mac roșu din buzunarul în care ținuse mîna): Sărut mînușițele, domnișoară, vă mulțumesc și vă rog să primiți din partea mea acest mărunt semn de apreciere ca urmare a faptului că v-am întîlnit într-o zi atît de frumoasă.

ASISTENTA (vădit stînjenită, zîmbind cu un soi de recunoștință umilă): Mulțumesc. E frumoasă.

ENE: Dimpotrivă, domnișoară, dumneavoastră sunteți cea încîntătoare. Priviți, pînă și macul a pălit.

ASISTENTA (rîzînd): Sunteți formidabil, domnule dragă, pentru aceasta și numai pentru aceasta vă aștept cu o ceașcă de cafea pe cînd ieșiți, dacă îmi promiteți că nu mă lăsați să aștept prea mult.

ENE (șoptit, îndreptîndu-se de spate și devenind brusc grav și aproape nervos): Nu cafea!

Ene intră în cabinet și trîntește ușa în urma lui, lăsînd asistenta cu un zîmbet inert pe chip.

SCENA II

ecouri lucrurile care aleargă ecouri din mine grăbite ecouri tinere și care nu lovesc vreun obstacol lucruri pe care nu le pot recupera nicicum vitrine goale și clic! atmosfera unei case prădate ori doar un stop-cadru al vremii postumane. nu lovesc vreun obstacol. mici mari secțiuni se văd încredințate unor mâini străine unor ochi care te dizolvă. și eu din ce în ce mai încet rostit și mai pierdut eu singur și străin pe zi ce nu mai trece (Mircea Golban, în timpul consacrării)

O încăpere pătrată albă, fără ferestre, luminată orbitor de mai multe spoturi puternice. Un birou, un scaun și un dulap vechi de o parte, un pat de spital ruginit de partea cealaltă. Pe scaun, doctorul, tînăr și bărbos, purtînd un halat alb acoperit de urme de sînge închegat, ținînd mîinile împreunate pe birou.

DOCTORUL (fără să ridice privirea dinspre dosul palmelor sale): Luați loc pe pat, veți găsi acolo un stetoscop, vă rog să vă descheiați la haină și să îmi spuneți cu ajutorul stetoscopului de cîte ori vă bate inima, punctînd fiecare bătaie cu un piuit.

ENE (hotărît): Doctore, lasă prefăcătoria, am venit să pun capăt zilelor tale de mîrșăvie și carnaj și să te aduc pe calea celor drepți și fără de milă.

DOCTORUL (zvîcnind dintr-un arătător, cu privirea în continuare plecată): Doresc prin aceasta să vă testez și auzul și suflul.

ENE: S-a sfîrșit, lotrule, stau de cinsprezece minute în fața acestei uși și nu mai ai ce să faci ca să scapi! Chiar în acest moment, dacă te gîndești că ai putea să fugi, îți dai seama că picioarele nu te mai ascultă și că nu te-ai putea obosi nici măcar să te ridici de pe scaun. Ești la un pas de a cădea în cel mai adînc și mai lung somn de care vreodată ai avut parte și-ți garantez că nu ai să te mai trezești din acesta. Privește!

DOCTORUL (admirîndu-și una din mîini în contre-jour): Ca să vezi, pacientule, nu știu cum se face că am un spin chiar în vîrful degetului, băgat adînc sub piele, și îmi dau seama că nu am niciun ac prin preajmă. Îți spun pe cuvînt, cabinetul ăsta are nevoie de un suflu medical proaspăt. Prea nu găsesc nimic din ce caut și prea e liniște și apăsare. Ascultă!

ENE (fluturînd fluierul pe care îl scosese din buzunarul interior al paltonului): În clipa în care am să încep să cînt, ai să închizi pleoapele și ai să adormi. Cînd mă voi fi oprit, vei fi fiind de multă vreme pe lumea cealaltă, mort de somn. Un gînd ce îmi alină și împacă suferința faptului că nu ai să simți și nu ai să știi nimic este tocmai acesta: nu ai să simți și nu ai să știi nimic.

Ene cîntă din fluier. Doctorul rîde cu poftă, fără să-și miște pieptul, apoi închide ochii.

DOCTORUL (deschizînd ochii după cîteva momente și scoțînd o floare de mac din buzunarul de la piept): Ascultă, pacientule, încetează un pic cu gălăgia aceea și ciulește urechile! Nu auzi muzica ce vine din floarea asta? Nu auzi cum reverberează în pereți și cum tremură podeaua sub talpa papucului din cauză că, asemeni nouă, nu poate dansa? Nu-ți simți carnea furnicînd peste un suflet imobil în univers sau, invers, sufletul sub o piele care nu flutură cînd bate vîntul?

 ENE (năucit): Ce se întîmplă? De ce nu dormi?

hypnos-british-musuem-1866DOCTORUL (cu urechea lipită de un perete, privind macul din fața lui): Să dorm? Să închid ochii și să uit, fie și numai pentru o vreme, cine sunt și unde mă aflu? Să închid ochii și să nu mai aud cum îmi cîntă perna și patul și pămîntul în urechi? Nu, pacientule, somnul, deși mi-a fost dat în grijă, nu-i al meu și nu îmi este sortit. Tot ce pot să fac este să privesc oamenii dormind și să mă bucur de aprecierea lor tăcută de care, de altfel, nu mă mai bucur de multă vreme.

ENE (căscînd): Dacă nu deranjez, m-aș întinde puțin pe patul ăsta. Mă dor picioarele și îmi simt capul greu. Mă paște, dacă nu altceva, o răceală, pesemne.

DOCTORUL: Să te servesc cu un ceai blînd, Ene, copil moale?

ENE (chicotind): Poate puțină cafea, mulțumesc. N-aș vrea ca asistenta ta să creadă că sunt nebun. Ah, ce lucru rar să poți aprecia un pat tare și neprimitor ca acesta! Cearșaful parcă e pus direct pe scîndură, cît să nu intre așchiile în piele. L-ai aranjat chiar tu, nu-i așa? Sunt sigur de asta. Am să îmi întind oasele pe el, dacă nu deranjez, e cald aici și nu sunt în apele mele.

DOCTORUL (apăsînd un buton de pe birou): Am chemat asistenta, cafeaua are să sosească de îndată. Pînă una alta, suntem sortiți să petrecem cîteva minute împreună. Nu neg, nu ești ca ceilalți, așa că are să dureze mai mult decît de obicei. Oricine altcineva ar fi adormit buștean pînă acum, așa că profit de puținul timp ca să îți spun adevărul despre mine. N-aș vrea să ajungi pe lumea cealaltă crezînd despre mine că sunt un om fără suflet. Numai un om fără suflet ar permite o asemenea faptă; nu, trebuie să știi adevărul.

ENE (bolborosind neinteligibil, cu ochii pe jumătate închiși): Eh, ea, aevărul fără suflet, ascult, în apele mele.

DOCTORUL (continuînd): Mi-ai adus, venind aici în această zi, o serie de acuzații pe care majoritatea oamenilor le-ar considera ca fiind pertinente. M-ai numit ipocrit, hoț și criminal și aș fi ipocrit dacă aș spune că nu au fost niște etichete potrivite. Am ucis, am furat și am mințit și adevărul e că plănuiesc să o fac în continuare. Ce nu ai luat în calcul este motivul pentru care am făcut toate acestea, tocmai tu, care ești cel mai în măsură să mă înțelegi; tocmai tu, care suferi de forma ușoară a condiției mele. Închipuie-ți dezamăgirea care m-a cuprins cînd ai intrat în cabinetul ăsta cu atîta înverșunare și mi-ai aruncat aceleași cuvinte pe care m-am săturat să le aud de la ceilalți. M-am simțit, dacă pot să spun așa, ca și cum ar fi murit ultimul om de pe pămînt și aș fi rămas singur. De altfel, o perspectivă care îmi apare tot mai des în gînduri de cîteva sute de ani încoace. Dar să nu mă abat de la subiect, nu mai ai mult timp și vreau să auzi ce am de spus.

te-ai gîndi că dacă am reușit să îmi găsesc cumva locul meu așa rămas singur cu himerele care mă înconjoară în modul ăsta voi fi asemeni unui ascet daaa un fel de retragere în munți o contopire cu mediul un timp care nu mai apasă decît ca o simplă și ușoară revărsare asemeni unui înțelept care rostește cîteva dintre adevărurile pe care ceilalți se tem să le spună cîteva doar pentru a nu leza cîteva doar pentru a deștepta. păi nu. vin eu să infirm și asta. mă simt dezbinat din rădăcini fără busolă un vertigo neîntrerupt dănțuie și asta doar pentru că maidanezii oricît m-ar înțelege ei nu vin să-mi zică nu ai dreptate sau nu ai dreptate sau te contrazici singur sau uite o chestie interesantă aici sau acum chiar bați cîmpii frate

ENE (cu obrazul lipit de pat, salivînd): Ahcult, conhinuă, he rog.

(Intră asistenta, cu o mînă în buzunar, părînd plictisită)

ASISTENTA: Domnule doctor, dacă-mi permiteți un mic spirit, am rămas fără cafea. Să mă duc să cumpăr, sau v-ați răzgîndit?

DOCTORUL (supărat): Nu mai e nevoie, mulțumesc. Te rog, în schimb, să mergi să cauți trusa mare de prim ajutor și să îmi aduci conținutul ei, alături de cîți saci de plastic găsești în spitalul ăsta blestemat. Acum permite-mi cîteva momente cu domnul de aici, tocmai îi povesteam  ceva captivant.

(Asistenta iese, dînd din cap a dezamăgire)

DOCTORUL (așezîndu-se pe pat, alături de Ene): Așadar, motivul! Cauza acțiunilor mele, aceasta pe care ai îndrăznit chiar și tu să o nesocotești, aceasta vreau să o cunoști înainte să mori. Vezi tu, e dificil să afirmi că scopul scuză mijloacele, dat fiind faptul că sunt atîția factori care trebuie luați în considerare, atîtea părți care trebuie respectate. Aș merge pînă într-acolo încît aș milita chiar împotriva acestei idei lipsite de etică și de omenie. Cauza, în schimb, Ene, bătrîn de piatră, cauza scuză întotdeauna orice mijloc, indiferent de gravitate. Dacă ne-am afla aici cu scopul de a distruge planeta și de a arunca, vorba vine, în aer universul, am fi persecutați în permanență. Dacă, în schimb, ne aflăm pe pămîntul ăsta și în universul ăsta din cauza unei explozii uriașe, totul e acceptat. Tot așa, dacă cineva fură mîncare cu scopul de a-și hrăni familia, acea persoană este trimisă în străfundurile închisorilor, pe cînd dacă un bolnav psihic pune mîna pe o mitralieră și ucide cincizeci de oameni din cauza bolii, acel om este trimis spre vindecare în spital. Ei bine, bătrîne, află că toate cîte am făcut, toate mizeriile și ororile pe care le-am comis, le-am înfăptuit dintr-o cauză, iar nu cu un scop. Pe scurt, adevărul e că sunt, la rîndul meu, bolnav. Sufăr la fel de rău precum un om internat într-un sanatoriu. Condiția asta pe care o am în mai mare măsură decît tine îmi este blestemul sub auspiciul căruia mi-am petrecut toată viața. Mereu singur, mereu înconjurat de oameni obosiți sau dormind. Nimeni căruia să îi pot vorbi mai mult de zece minute, nimeni care să dorească să își petreacă timpul cu mine. Îți închipui, oare, cum e să faci dragoste cu o femeie care devine inertă după zece minute? Este un sentiment cumplit, mai bine că nu ai să mai ai ocazia să îl experimentezi vreodată. Am furat, firește, am ucis, firește, însă totul din cauza condiției, totul ca urmare a exploziei diforme a universului, care s-a răsfrînt strîmb asupra mea. Înțelegi ce spun, Ene? Mă mai asculți? La naiba cu toate, te-am pierdut și pe tine! Unde e asistenta asta, ce poate să îi ia atîta de mult?

cît de mult mi-ar plăcea să mă trezesc și toate acestea să nu fie decît un vis decît un somn foarte îndelung bogat în detalii și pe care să mi-l amintesc cu aceeași claritate. oh dar știu că e un clișeu nicio problemă nu disperați viața e plină de clișee un bărbat începe să bea de necaz un tînăr suferă din dragoste o mamă își grijește copiii și de ce nu un vagabond amărît își trăiește lumea ocolit de ea. mi-ar plăcea așa ca exercițiu imaginativ să fiu doar un copil care își închide ochii pentru o secundă imaginîndu-și cea mai urîtă versiune a vieții lui viitoare și care își redeschide ochii învățînd deja din greșelile unei vieți fictive. însă atunci cînd ai un dar nu-l poți împiedica să se manifeste. mă-nțelegi?

(Doctorul iese furios. Ene deschide imediat ochii, se ridică în fund și se sprijină cu spatele de perete și își aprinde o țigară. Momente mai tîrziu, intră doctorul cu un firez în mînă, alături de asistenta care aduce sacii negri. Rămîn amîndoi înlemniți, privindu-l pe Ene)

DOCTORUL (incapabil să lege două cuvinte): Dar… Dar… Cum?

viața e un lung șir. ce alteva vrei să spun fără să reuiau veșnicele văicăreli

ENE (ridicîndu-se și înaintînd înspre doctor, se apropie de urechea acestuia): Șșșșșșșșșșșșș!…

 

Outtake__Sleeping_Nurse_by_anaisroberts

SCENA III

Un subsol slab luminat, cu fire de apă prelingîndu-se pe pereții din ciment. Pe podeaua întunecată de sînge, un sac negru, pe jumătate plin și firezul, cu lama înroșită. Ene și asistenta sunt ascunși în spatele unui paravan. Lumina bate pe ei de așa manieră încît umbrele le sunt limpede proiectate pe unul din pereții vizibili publicului.

ASISTENTA (cu o voce liniștită): Mărturisesc că începe să îmi fie somn. Nu credeam că doctorul are să mă plictisească, mort fiind, mai tare decît a făcut-o în lunile astea în care l-am urmărit trăind, dar uite cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de afară. Spune-mi, Ene, unde vei lepăda sacul ăsta fără să întinezi pămîntul?

ENE (gîfîind cu capul plecat, strîngîndu-se cu amîndouă mîinile de păr): Acesta era ultimul, imaginează-ți! Acum sunt doar eu și rămășițele astea… Firește, sub pămînt. De acolo a venit, în fond. Din adîncurile luminoase ale dedesubtului. Acolo, nimic nu va putea fi blestemat sau murdărit pe vecie. Dacă îi dau foc, cenușa se va împrăștia și se va așterne pe pămînt; dacă îl arunc în apă, peștii morți de carnea lui se vor sfărîma de mal. Sub pămînt e singura variantă. De acolo nu se mai întoarce.

ASISTENTA: Prea bine, atunci. Dacă nu mai ai nevoie de mine, și sper că nu mai ai, am să mă retrag. Efectul macului e aproape dispersat și mă tem că prezența ta devine grea și apăsătoare pentru pleoapele mele. Știi unde să mă găsești dacă mai apare ceva.

(Asistenta face un pas într-o parte și cade în genunchi, cu capul plecat)

ENE (furios pe sine și pe soartă): Îmi pare rău, dar aici se termină totul. Ești ultima mea legătură cu restul lumii, singura care știe tot ce am făcut și, mai ales, tot ce nu am făcut. Plănuiesc să rămîn, la rîndul meu, în același loc cu sacul ăsta și să veghez la buna lui păstrare pînă cînd mileniile își vor spune cuvîntul și totul va fi uitat. Ca să fac asta, însă, trebuie să tai toate legăturile cu lumea asta. Trebuie să rămîn o simplă umbră în colțul ochiului trecătorilor grăbiți, o urmă de pantof ștearsă pe niște meleaguri mereu schimbătoare. Cel mult un zvon neclar și neverificabil. Ca atunci cînd am să mă întorc, gîndul oamenilor să fie curat de mine. Dacă te consolează cu ceva, am să o fac cît încă nu ai adormit, ca nu cumva să rămîi în lumea viselor pentru totdeauna.

 visele lor sînt mai frumoase mai colorate îmi imaginez că da imi imaginez că în mintea celorlalți se întîmplă lucruri pe bune spectaculare și tind să cred că pînă la un punct așa e. au o liniște și o pace cînd închid ochii și se detașează ei se detașează. un real răgaz. trist să îmi pot imagina doar partea întunecată a lunii dar cum altfel cînd doar la ea am acces cum altfel cînd doar de ea am voie să mă bucur

ENE (urcîndu-se peste asistenta căzută la pămînt, cu mîinile înfipte strîns în jurul gîtului ei): Nu știu dacă mai are vreo importanță acum, dar află că macul nu a acționat niciodată ca un antidot. Mintea ta singură a reușit să treacă peste efectul apropierii de mine. În privința asta, trebuie să recunosc că ai fost cea mai bună asistentă pe care am avut-o. Iată, chiar și acum, în timp ce te sufoci, există o sclipire de viață în privirea ta. Cu adevărat admir asta la tine. Știu, de aici, că mintea ta va lua cele mai bune decizii pe drumul care ți se așterne în față. Adio, asistenta mea dragă! Îți doresc o călătorie plină de învățăminte!

 (Din spatele lui Ene se ridică o umbră și Ene primește o lovitură în ceafă care îl doboară)

DOCTORUL (către asistentă, cu un glas răgușit): Ești bine? Poți umbla?

ASISTENTA (tușind, speriată): Da, pot, pot. Dar cum? Cum de se întîmplă una ca asta? De ce ești încă viu? Te-am tăiat chiar eu, bucată cu bucată. Mai întîi capul, apoi mîinile. Cum se poate așa ceva?

într-un fel mai puternic dacă mă gîndesc că am supraviețuit într-un fel mai vulnerabil dacă ar fi dacă mi s-ar da un reset la viață

DOCTORUL (ieșind de după paravan și privind semeț, în gol, înspre public): Se pare că ne-am înșelat amîndoi, asistenta mea. Pînă la urmă, se dovedește că eu eram Ene și el era doctorul. O mică încurcătură, atîta tot. O inversare de roluri neadecvată și un firez prost plasat. (Rîzînd) Închipuie-ți, să fi fost altfel, ce insomnie ne-ar fi păscut pe toți! Cum am fi căutat să închidem ochii și cum ar fi fost în zadar! Cum ar fi explodat prețurile somniferelor și al saltelelor ortopedice! Cum am fi ajuns să ne legănăm disperați unii pe alții sperînd că ne va aduce odihna… Ce nebunie, îți dai seama? (Pauză) Dar e bine; totul e bine acum. Putem să dormim în continuare.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s