Înainte de consacrare (1)

să nu mai rămîi cu nimic decît cu ceea ce ai pe tine

și ceea ce ai înmagazinat cu grija unui manufacturier în memorie

asta trebuie să fie într-adevăr o probă de curaj.

nu cumva să te fure noaptea de haine

dar nu

oamenii nu se apropie de tine

ei te recunosc de nicăieri.

și apoi ceea ce ai în minte

se poate pierde ușor ușor ca un avion în depărtare

și rămâne doar o urmă care trimite în gol

sau filmul devine mai încețoșat

după zile de alcool și alte substanțe.

nu-ți rămîne altceva de făcut decît să glumești

pentru că sincer dacă pierzi și simțul umorului te-ai dus de tot.

mă asculți?

(Mircea Golban, înainte de consacrare)

Personaje

Ene, un bătrîn cu o condiție.

Doctorul, un medic cu o reputație.

Asistenta, o asistentă cu o postliceală. 

ACTUL I

Un coridor îngust de spital folosit ca sală de așteptare. Zugrăveală verde care se reflectă în faianța albă grație unui neon slab și a unei ferestre îndepărtate a cărei lumină răzbate palid prin geamul ușii coridorului. Pe unul din cele patru scaune roșii fixate de zid, un bătrîn îmbrăcat gros, cu o căciulă de lînă mov și cu un palton aspru, de aceeași culoare, ros de timp și purtare. Ochii bulbucați ai bătrînului privesc fix un punct din podeaua în carouri alb-negre.

SCENA I

Apare asistenta, grăbită și îngîndurată, și dă să intre în cabinetul doctorului, dar este reținută de bătrînul care întinde mîna și o apucă ușor de braț.

ENE (blînd): Mă scuzați, domnișoară, vă rog să îl informați pe domnul doctor că am sosit. Am și programare, tot tacîmul.

ASISTENTA (căscînd instant): De-he-sigur, iertați-mă, îl anunț de îndată.

Intră în cabinet și închide ușa. Ene scotocește prin buzunare și, într-un final, găsește ce căuta, rămînînd cu mîna în buzunarul cu pricina. Iese asistenta.

ASISTENTA: Domnul doctor vă așteaptă, puteți să intrați.

ENE (ridicîndu-se energic și scoțînd un fir de mac roșu din buzunarul în care ținuse mîna): Sărut mînușițele, domnișoară, vă mulțumesc și vă rog să primiți din partea mea acest mărunt semn de apreciere ca urmare a faptului că v-am întîlnit într-o zi atît de frumoasă.

ASISTENTA (vădit stînjenită, zîmbind cu un soi de recunoștință umilă): Mulțumesc. E frumoasă.

ENE: Dimpotrivă, domnișoară, dumneavoastră sunteți cea încîntătoare. Priviți, pînă și macul a pălit.

ASISTENTA (rîzînd): Sunteți formidabil, domnule dragă, pentru aceasta și numai pentru aceasta vă aștept cu o ceașcă de cafea pe cînd ieșiți, dacă îmi promiteți că nu mă lăsați să aștept prea mult.

ENE (șoptit, îndreptîndu-se de spate și devenind brusc grav și aproape nervos): Nu cafea!

Ene intră în cabinet și trîntește ușa în urma lui, lăsînd asistenta cu un zîmbet inert pe chip.

SCENA II

ecouri lucrurile care aleargă ecouri din mine grăbite ecouri tinere și care nu lovesc vreun obstacol lucruri pe care nu le pot recupera nicicum vitrine goale și clic! atmosfera unei case prădate ori doar un stop-cadru al vremii postumane. nu lovesc vreun obstacol. mici mari secțiuni se văd încredințate unor mâini străine unor ochi care te dizolvă. și eu din ce în ce mai încet rostit și mai pierdut eu singur și străin pe zi ce nu mai trece (Mircea Golban, în timpul consacrării)

O încăpere pătrată albă, fără ferestre, luminată orbitor de mai multe spoturi puternice. Un birou, un scaun și un dulap vechi de o parte, un pat de spital ruginit de partea cealaltă. Pe scaun, doctorul, tînăr și bărbos, purtînd un halat alb acoperit de urme de sînge închegat, ținînd mîinile împreunate pe birou.

DOCTORUL (fără să ridice privirea dinspre dosul palmelor sale): Luați loc pe pat, veți găsi acolo un stetoscop, vă rog să vă descheiați la haină și să îmi spuneți cu ajutorul stetoscopului de cîte ori vă bate inima, punctînd fiecare bătaie cu un piuit.

ENE (hotărît): Doctore, lasă prefăcătoria, am venit să pun capăt zilelor tale de mîrșăvie și carnaj și să te aduc pe calea celor drepți și fără de milă.

DOCTORUL (zvîcnind dintr-un arătător, cu privirea în continuare plecată): Doresc prin aceasta să vă testez și auzul și suflul.

ENE: S-a sfîrșit, lotrule, stau de cinsprezece minute în fața acestei uși și nu mai ai ce să faci ca să scapi! Chiar în acest moment, dacă te gîndești că ai putea să fugi, îți dai seama că picioarele nu te mai ascultă și că nu te-ai putea obosi nici măcar să te ridici de pe scaun. Ești la un pas de a cădea în cel mai adînc și mai lung somn de care vreodată ai avut parte și-ți garantez că nu ai să te mai trezești din acesta. Privește!

DOCTORUL (admirîndu-și una din mîini în contre-jour): Ca să vezi, pacientule, nu știu cum se face că am un spin chiar în vîrful degetului, băgat adînc sub piele, și îmi dau seama că nu am niciun ac prin preajmă. Îți spun pe cuvînt, cabinetul ăsta are nevoie de un suflu medical proaspăt. Prea nu găsesc nimic din ce caut și prea e liniște și apăsare. Ascultă!

ENE (fluturînd fluierul pe care îl scosese din buzunarul interior al paltonului): În clipa în care am să încep să cînt, ai să închizi pleoapele și ai să adormi. Cînd mă voi fi oprit, vei fi fiind de multă vreme pe lumea cealaltă, mort de somn. Un gînd ce îmi alină și împacă suferința faptului că nu ai să simți și nu ai să știi nimic este tocmai acesta: nu ai să simți și nu ai să știi nimic.

Ene cîntă din fluier. Doctorul rîde cu poftă, fără să-și miște pieptul, apoi închide ochii.

DOCTORUL (deschizînd ochii după cîteva momente și scoțînd o floare de mac din buzunarul de la piept): Ascultă, pacientule, încetează un pic cu gălăgia aceea și ciulește urechile! Nu auzi muzica ce vine din floarea asta? Nu auzi cum reverberează în pereți și cum tremură podeaua sub talpa papucului din cauză că, asemeni nouă, nu poate dansa? Nu-ți simți carnea furnicînd peste un suflet imobil în univers sau, invers, sufletul sub o piele care nu flutură cînd bate vîntul?

 ENE (năucit): Ce se întîmplă? De ce nu dormi?

Reclame

Viața ca o joacă (1)

Ies din casă înarmat cu boabe de gard viu și cu o sarbacană cu trei găuri de diferite grosimi. Cea mică ustură cel mai tare. Pășesc cu grijă să nu calc pe gresia de culoare neagră, gîndind că într-o zi am să vin cu o pensulă și am să adaog o dungă verde peste toate.

Fug după autobuz, în ciuda faptului că e mult prea departe ca să îl mai prind. Mașinile care trec pe lîngă mine încetinesc și aud șoferii care îmi strigă încurajator că am să reușesc. Îl pierd oricum.

De cum urc în următorul autobuz, aud în difuzor vocea aspră și răgușită a șoferului care îmi spune să mă țin bine că va fi un drum anevoios, mai ales grație concursului de drifturi care rulează de o săptămînă. Văd adevărul din aceasta și în sclipirea ochelarilor de soare ai bătrînei de lîngă mine, fixată de scaun cu două centuri de siguranță, care se ține cu toate astea cu ambele mîini de bara din față și care îmi rînjește prietenos. De cum se închid ușile, șoferul se preface că ambalează motorul, scoțînd sunete asemănătoare unei curse de formula unu: vrrruuuuuuuummm! vrrrruuuuuuuuuumm! La al treilea vruum, autobuzul pornește în trombă. Șoferul continuă să reproducă torsul motorului și scîrțîitul roților, dar nu se mai aude decît vag, întrucît toată lumea începe să cînte același cîntec voios.

Pe drum, trec pe lîngă o benzinărie unde cineva încearcă să alimenteze de la distanța de trei metri. Privesc impresionat. Este cea mai mare distanță de la care am văzut pe cineva încercînd asta, deși știu că recordul e de nouă metri și jumătate. Absorbit de benzinărie, nu văd cînd degetul ud al bătrînei se apropie de capul meu și îmi intră în ureche. O felicit pe femeie pentru reușită și mă ridic, gîndind că e o zi frumoasă pentru a sta la facultate. Cerul plin de zmeie este senin și luminos și culorile vii ale orașului sclipesc plăcut în soare.

Înainte să intru pe poarta facultății, mă las pe vine și îmi pregătesc cîte o boabă pe fiecare țeavă a sarbacanei. Curtea din față pare pustie. Mă ridic încrezător și pășesc pe poartă, cu țeava subțire în dreptul gurii. În clipa următoare primesc, de nicăieri, o boabă albă chiar în mijlocul frunții, ca mai apoi să aud o voce dintr-un copac: ești eliminat! Oftez, bag sarbacana în ghiozdan și plec înspre primul curs.

Aflu că nu se mai ține niciun curs, dat fiind faptul că profesorul a hotărît că e o vreme bună să plece cu pluta meșterită de el însuși înspre gura de vărsare a rîului care trece prin oraș și, ca urmare, merg în curtea din spate să privesc cum se mișcă frunzele copacilor.

Mă așez cu spatele pe iarbă și îmi pun mîinile sub cap. Lîngă mine, doi colegi sapă o groapă, curioși fiind cît de adîncă ar putea să o facă fără să se surpe și curioși fiind ce fel de pămînt se găsește la mare adîncime. Undeva, în depărtare, aud ecoul începutului unui joc de-a v-ați ascuns. Șaptezeci… optzeci… nouăzeci… Ațipesc.

Încă mai simt în ureche degetul ud al femeii bătrîne. Găsesc că e o răcoare plăcută pînă aproape de timpan. Mi-ar fi plăcut să îi bag și eu degetul ud în ureche. S-ar fi bucurat și ea, sărmana.

Minidocumentar danez

Despre lucruri vechi și, de altfel, firești într-o lume, de altfel, altfel.