Înainte de consacrare (2)

hypnos-british-musuem-1866DOCTORUL (cu urechea lipită de un perete, privind macul din fața lui): Să dorm? Să închid ochii și să uit, fie și numai pentru o vreme, cine sunt și unde mă aflu? Să închid ochii și să nu mai aud cum îmi cîntă perna și patul și pămîntul în urechi? Nu, pacientule, somnul, deși mi-a fost dat în grijă, nu-i al meu și nu îmi este sortit. Tot ce pot să fac este să privesc oamenii dormind și să mă bucur de aprecierea lor tăcută de care, de altfel, nu mă mai bucur de multă vreme.

ENE (căscînd): Dacă nu deranjez, m-aș întinde puțin pe patul ăsta. Mă dor picioarele și îmi simt capul greu. Mă paște, dacă nu altceva, o răceală, pesemne.

DOCTORUL: Să te servesc cu un ceai blînd, Ene, copil moale?

ENE (chicotind): Poate puțină cafea, mulțumesc. N-aș vrea ca asistenta ta să creadă că sunt nebun. Ah, ce lucru rar să poți aprecia un pat tare și neprimitor ca acesta! Cearșaful parcă e pus direct pe scîndură, cît să nu intre așchiile în piele. L-ai aranjat chiar tu, nu-i așa? Sunt sigur de asta. Am să îmi întind oasele pe el, dacă nu deranjez, e cald aici și nu sunt în apele mele.

DOCTORUL (apăsînd un buton de pe birou): Am chemat asistenta, cafeaua are să sosească de îndată. Pînă una alta, suntem sortiți să petrecem cîteva minute împreună. Nu neg, nu ești ca ceilalți, așa că are să dureze mai mult decît de obicei. Oricine altcineva ar fi adormit buștean pînă acum, așa că profit de puținul timp ca să îți spun adevărul despre mine. N-aș vrea să ajungi pe lumea cealaltă crezînd despre mine că sunt un om fără suflet. Numai un om fără suflet ar permite o asemenea faptă; nu, trebuie să știi adevărul.

ENE (bolborosind neinteligibil, cu ochii pe jumătate închiși): Eh, ea, aevărul fără suflet, ascult, în apele mele.

DOCTORUL (continuînd): Mi-ai adus, venind aici în această zi, o serie de acuzații pe care majoritatea oamenilor le-ar considera ca fiind pertinente. M-ai numit ipocrit, hoț și criminal și aș fi ipocrit dacă aș spune că nu au fost niște etichete potrivite. Am ucis, am furat și am mințit și adevărul e că plănuiesc să o fac în continuare. Ce nu ai luat în calcul este motivul pentru care am făcut toate acestea, tocmai tu, care ești cel mai în măsură să mă înțelegi; tocmai tu, care suferi de forma ușoară a condiției mele. Închipuie-ți dezamăgirea care m-a cuprins cînd ai intrat în cabinetul ăsta cu atîta înverșunare și mi-ai aruncat aceleași cuvinte pe care m-am săturat să le aud de la ceilalți. M-am simțit, dacă pot să spun așa, ca și cum ar fi murit ultimul om de pe pămînt și aș fi rămas singur. De altfel, o perspectivă care îmi apare tot mai des în gînduri de cîteva sute de ani încoace. Dar să nu mă abat de la subiect, nu mai ai mult timp și vreau să auzi ce am de spus.

te-ai gîndi că dacă am reușit să îmi găsesc cumva locul meu așa rămas singur cu himerele care mă înconjoară în modul ăsta voi fi asemeni unui ascet daaa un fel de retragere în munți o contopire cu mediul un timp care nu mai apasă decît ca o simplă și ușoară revărsare asemeni unui înțelept care rostește cîteva dintre adevărurile pe care ceilalți se tem să le spună cîteva doar pentru a nu leza cîteva doar pentru a deștepta. păi nu. vin eu să infirm și asta. mă simt dezbinat din rădăcini fără busolă un vertigo neîntrerupt dănțuie și asta doar pentru că maidanezii oricît m-ar înțelege ei nu vin să-mi zică nu ai dreptate sau nu ai dreptate sau te contrazici singur sau uite o chestie interesantă aici sau acum chiar bați cîmpii frate

ENE (cu obrazul lipit de pat, salivînd): Ahcult, conhinuă, he rog.

(Intră asistenta, cu o mînă în buzunar, părînd plictisită)

ASISTENTA: Domnule doctor, dacă-mi permiteți un mic spirit, am rămas fără cafea. Să mă duc să cumpăr, sau v-ați răzgîndit?

DOCTORUL (supărat): Nu mai e nevoie, mulțumesc. Te rog, în schimb, să mergi să cauți trusa mare de prim ajutor și să îmi aduci conținutul ei, alături de cîți saci de plastic găsești în spitalul ăsta blestemat. Acum permite-mi cîteva momente cu domnul de aici, tocmai îi povesteam  ceva captivant.

(Asistenta iese, dînd din cap a dezamăgire)

DOCTORUL (așezîndu-se pe pat, alături de Ene): Așadar, motivul! Cauza acțiunilor mele, aceasta pe care ai îndrăznit chiar și tu să o nesocotești, aceasta vreau să o cunoști înainte să mori. Vezi tu, e dificil să afirmi că scopul scuză mijloacele, dat fiind faptul că sunt atîția factori care trebuie luați în considerare, atîtea părți care trebuie respectate. Aș merge pînă într-acolo încît aș milita chiar împotriva acestei idei lipsite de etică și de omenie. Cauza, în schimb, Ene, bătrîn de piatră, cauza scuză întotdeauna orice mijloc, indiferent de gravitate. Dacă ne-am afla aici cu scopul de a distruge planeta și de a arunca, vorba vine, în aer universul, am fi persecutați în permanență. Dacă, în schimb, ne aflăm pe pămîntul ăsta și în universul ăsta din cauza unei explozii uriașe, totul e acceptat. Tot așa, dacă cineva fură mîncare cu scopul de a-și hrăni familia, acea persoană este trimisă în străfundurile închisorilor, pe cînd dacă un bolnav psihic pune mîna pe o mitralieră și ucide cincizeci de oameni din cauza bolii, acel om este trimis spre vindecare în spital. Ei bine, bătrîne, află că toate cîte am făcut, toate mizeriile și ororile pe care le-am comis, le-am înfăptuit dintr-o cauză, iar nu cu un scop. Pe scurt, adevărul e că sunt, la rîndul meu, bolnav. Sufăr la fel de rău precum un om internat într-un sanatoriu. Condiția asta pe care o am în mai mare măsură decît tine îmi este blestemul sub auspiciul căruia mi-am petrecut toată viața. Mereu singur, mereu înconjurat de oameni obosiți sau dormind. Nimeni căruia să îi pot vorbi mai mult de zece minute, nimeni care să dorească să își petreacă timpul cu mine. Îți închipui, oare, cum e să faci dragoste cu o femeie care devine inertă după zece minute? Este un sentiment cumplit, mai bine că nu ai să mai ai ocazia să îl experimentezi vreodată. Am furat, firește, am ucis, firește, însă totul din cauza condiției, totul ca urmare a exploziei diforme a universului, care s-a răsfrînt strîmb asupra mea. Înțelegi ce spun, Ene? Mă mai asculți? La naiba cu toate, te-am pierdut și pe tine! Unde e asistenta asta, ce poate să îi ia atîta de mult?

cît de mult mi-ar plăcea să mă trezesc și toate acestea să nu fie decît un vis decît un somn foarte îndelung bogat în detalii și pe care să mi-l amintesc cu aceeași claritate. oh dar știu că e un clișeu nicio problemă nu disperați viața e plină de clișee un bărbat începe să bea de necaz un tînăr suferă din dragoste o mamă își grijește copiii și de ce nu un vagabond amărît își trăiește lumea ocolit de ea. mi-ar plăcea așa ca exercițiu imaginativ să fiu doar un copil care își închide ochii pentru o secundă imaginîndu-și cea mai urîtă versiune a vieții lui viitoare și care își redeschide ochii învățînd deja din greșelile unei vieți fictive. însă atunci cînd ai un dar nu-l poți împiedica să se manifeste. mă-nțelegi?

(Doctorul iese furios. Ene deschide imediat ochii, se ridică în fund și se sprijină cu spatele de perete și își aprinde o țigară. Momente mai tîrziu, intră doctorul cu un firez în mînă, alături de asistenta care aduce sacii negri. Rămîn amîndoi înlemniți, privindu-l pe Ene)

DOCTORUL (incapabil să lege două cuvinte): Dar… Dar… Cum?

viața e un lung șir. ce alteva vrei să spun fără să reuiau veșnicele văicăreli

ENE (ridicîndu-se și înaintînd înspre doctor, se apropie de urechea acestuia): Șșșșșșșșșșșșș!…