Cîntec de izbăvire

life-wallpaper8
„Dacă te trezești din această iluzie și înțelegi că negru implică alb, „eu” îl implică pe „celălalt”, viața implică moarte -sau aș putea să spun- moartea implică viață, poți să te percepi pe tine însuți, nu ca un străin în această lume, nu ca pe ceva aflat aici pentru a fi testat, nu ca pe ceva care a ajuns aici din greșeală, ci poți să începi să îți simți propria existență ca fiind absolut fundamentală.
Nu încerc să vă vînd ideea asta în sensul în care să vă convertesc la ea, vreau să vă jucați cu ea, vreau să vă gîndiți la posibilitățile ei, nu încerc să o demonstrez, doar o înaintez ca pe o posibilitate a vieții la care să vă gîndiți.
Așadar, deci, să presupunem că ați putea în fiecare noapte să visați orice vis ați dori și că ați putea, de exemplu, să visați șaptezeci și cinci de ani într-o noapte, sau orice durată de timp ați vrea. Și, firește, la începutul acestei aventuri, v-ați îndeplini toate dorințele, ați avea parte de orice fel de plăcere pe care o puteți concepe. Și după mai multe nopți de șaptezeci și cinci de ani fiecare, v-ați spune „Eh, a fost destul de grozav. Dar acum haide să am parte de o surpriză. Haide să am un vis care nu este sub controlul meu, unde nu voi ști dinainte ceea ce mi se va întîmpla.” Și v-ar plăcea asta și la sfîrșit ați spune „Pfoai, a fost cît pe ce, nu-i așa?”. Și apoi ați deveni tot mai aventuroși și ați risca din ce în ce mai mult cu visele pe care le visați. Și în final, v-ați visa unde sunteți acum. Ați visa că trăiți tocmai viața pe care o trăiți astăzi. Mai precis, într-o infinitate a diversității alegerilor, în cea în care visați că nu sunteți Dumnezeu, pentru că întreaga natură a divinității, conform acestei idei, este de a se preface că nu este. Așadar, în planul acestei idei, fiecare este fundamental realitatea supremă, nu dumnezeu într-un sens politic stăpînitor, dar dumnezeu în sensul de a fi voi înșivă, fundamentul adînc înfiripat în voi a orice există. Și sunteți toate astea, doar că vă prefaceți că nu sunteți.”

Anunțuri

Discursul model pentru Ada

Se oprește gaudeamusul. Ieși din șir și mergi la pupitru.

Dragi părinți, stimați profesori, preascumpi colegi și Mircea, care s-a supărat pe mine că băgasem telefonul în nas cînd s-a decis el să îmi închidă,

Iată!

behold_his_mighty_hand_01

Iată aici, iată acolo (te oprești din mîngîiat și arăți cu mîna cînd spre aici, cînd spre acolo, ca să nu induci în eroare publicul avid). Aici, acolo, poate și în partea aia (alegi o parte la întîmplare nominalizînd-o cu degetul, doar să nu fie îndreptat înspre vreun părinte sau vreun profesor) se află spațiu. Veșnic, omniprezent și atotputernic! (Către părinți, după o scurtă pauză în care îți dregi glasul, care uneori tinde să devină subțire) Dacă încercați să vă uitați în ochii celui de lîngă voi, o să vă dați seama că nu puteți din cauza spațiului. Dacă încercați să apucați de mînă pe cel de lîngă voi, veți observa că nu îi simțiți mîna decît ca pe un obiect străin. Toate aceste lucruri se petrec din cauza… spațiului (zici cu obidă).  Spațiul!… are proprietatea de a se interpune între noi și ceilalți și de a îngreuna relațiile de orice fel. Adesea, cînd suntem nervoși sau cînd simțim că nu putem respira, spunem „Aurica, lasă-mă, te rog, cîteva minute, am nevoie de puțin spațiu”. Prostii și mojicie! (te prefaci nervoasă, deși nu îți pasă și încerci un pumn sau o palmă în pupitru, ca și cum ce paștele mă-sii) Spațiul!, dragi invitați, tocmai el e cauza acelui nerv, tocmai el e motivul pentru care ne sufocăm! Spațiul e acea otravă sufocantă pe care o inspirăm cu atîta poftă și care ne umple plămînii de singurătate. Nu se știe motivul pentru care oamenii oftează, spun unii, dar iată-l aici explicat pe îndelete! Oftăm pentru că expirăm spațiul care s-a strîns în noi. Oftăm pentru că suntem înconjurați de spațiu, iar nu de oameni. Adevăr grăiesc! (miști din cap ca turbată și lași să îți cadă o șuviță de sub tocă, pe care mai apoi te oprești să o aranjezi. În timpul ăsta, nu iei microfonul de la gură și respiri gîfîit, ca și cum ai fi spus ceva în care ai investit suflet. Apoi, dregînd iar vocea, continui pe un ton mai liniștit, dar cu un strop de nemulțumire în glas)

Totuși, de dragul imaginației, să ne închipuim că nu vedeți doar spațiu pe această scenă. Să ne închipuim că vedeți și  oameni. Ce oameni ați vedea?  Niște oameni frumoși, cu idealuri și visuri gata de a fi împlinite, sau niște oameni plini de spațiu, nemaiavînd loc și pentru idealuri? Ați vedea niște absolvenți, sau niște oameni aflați în punctul în care au nevoie de absolvire? Ați vedea niște capete distincte, sau  niște toci identice? Vă spun eu (aici deja e în regulă să te dai drept autoritate cunoscătoare, că le-ai zis de faza cu oftatul și acum te-ar urma și în iad dacă le-ai cere-o), dragi părinți, stimați profesori și preascumpi invitați, că scena nu e goală (în punctul ăsta și dacă te mănîncă și dacă doar îți vine fără motiv, sub nicio formă să nu îți duci mîna la nas sau la ureche și să nu te uiți în altă parte, că au să se prindă)! Pe scenă se află fiii și fiicele dumneavoastră, nepoții și nepoatele dumneavoastră! Sămînță din sămînță, din care au dat vlăstare pline de viață, udate și modelate de voi, udate și modelate de profesorii care stau în public sau la masa de aici. (iar, cu degetul, pe măsură ce vorbești). Pe scenă se află, în cele mai multe dintre cazuri, singurul lucru pe care îl veți lăsa în urmă. Pe scenă se află viața care a ieșit din voi și care se îndreaptă spre viitor. Pe scenă se află viața viitoare sau, altfel spus, viața de apoi. Mulți dintre voi se tem de această viață de apoi, ca și cum ar fi sfîrșitul tuturor lucrurilor, sau ca și cum ar fi un spațiu infinit, dar privind spre scenă vă spun că nu aveți de ce vă teme. Toată pedeapsa cu care vă amenință diverse instituții atunci cînd se face referire la viața de apoi este în fața dumneavoastră, pe această scenă. Priviți!

Aceste zîmbete anoste, acești ochi stinși, această mînă fără vlagă (te duci la cineva, poate chiar la mine, îl sau o apuci de mînă, care mînă va trebui să rămînă flască, o ridici și apoi îi dai drumul să cadă leneș pe lîngă corpul persoanei), ce rău v-ar putea face toate acestea? Ce pedeapsă ar putea veni de aici? (oftezi, apoi lași mîna cu foaia jos și te uiți în tavan, ca și cum ce paștele mă-sii, apoi bei niște apă dacă ai apă)

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Ne-ați tot auzit de-a lungul acestor trei ani spunînd că profesorul cutare a făcut cutare lucru, dar nu ați reușit să asociați niciodată numele cu omul. Iată, dar, azi, în această zi festivă, aveți ocazia să îi cunoașteți direct și nemijlocit. Îmi face mare plăcere să îi dau cuvîntul doamnei profesoare S.T, șefa de catedră a secției de norvegiană, pentru a ne spune cîteva cuvinte.

Enter S.T

Mulțumim, doamnă profesoară. Mai departe, secția de norvegiană nu a avut niciodată mulți profesori și, din fericire, toți au fost pe cît se poate de prietenoși și de a(ma)bili (aici îți iei o foaie A4 și scrii pe ea amabili așa cum am scris eu). Prin urmare, toți profesorii au fost profesorii noștri preferați. Nevărdăles, unul a fost mai preferat decît toți ceilalți. Îmi face bucurie să îi dau cuvîntul celui mai preferat profesor, domnul A.K.

Enter A.K.

Mulțumim pentru cuvintele frumoase, domnule profesor. În punctul ăsta m-am cam plictisit să aberez așa că îți spun direct. Spui că vrei să îi prezinți pe toți profesorii cu care am avut onoarea să facem cursuri. Îi iei fain frumos alfabetic, în ordinea gradului militar. Pomenești decanul, prodecanii, secretara șef și secretara de secție.

Mai apoi, spui ceva că generația asta o să ajungă undeva, dar că generația viitoare ar putea să ajungă mai departe și în felul ăsta o inviți la pupitru pe Geanina și am uitat mai cum, șefa de promoție de anul 2, ca să îi înmînezi cheia generațiilor. Aduc eu cheie, tu numai dă-o. Zice Geanina cîte ceva, apoi pleacă.

Apoi mulțumești lumii că a venit și că te-a ascultat și printr-un semn din cap îi dai cuvîntul doamnei T, care ne va numi pe rînd, în ordine alfabetică, și ne vom duce, pupa, lua diploma inventată, face poză, pleca la loc. Apoi doamna T va zice cîte ceva și despre șefa de promoție, și ai să te duci cu bucurie și ai să iei ce îți dă și ai să zici cum nu ai învățat trei ani și apoi doamna T ne va declara absolvenți și vom arunca în aer tocile și vom merge să mîncăm și eu să mă piș.