Baba Dochia (hainele I-III)

baba dochia

 

Se simțea mult mai atrăgătoare decît se simțise în ultimii ani, în parte pentru că purta o lenjerie neagră dantelată pe dedesubt și în parte pentru că ridurile nu îi păreau atît de pronunțate în acea zi.

Amestecă zgomotos în ceai și îi aruncă o privire plină de pasiune și de subînțeles lui Ion, care citea cu interes ziarul local. Ion nu păru a observa nimic din acestea, singura lui reacție fiind aceea că dădu pagina la rubrica sportivă și se încruntă și mormăi nemulțumit. Echipa lui favorită retrogradase după ce pierduse în chip rușinos în fața unor jucători anonimi din ceva sat de munte. Toată vina fusese, cum era și firesc, împărțită în mod egal între antrenor și arbitri, cu concluzia clară că doar arbitrii erau răspunzători.

– Auzi, dragul meu, începu Dochia, acum că a venit, în sfîrșit, primăvara și dealurile din depărtare nu mai sunt încărcate de zăpadă, nu ai vrea să mergem, după cum ai promis, la cabana aceea frumoasă despre care mi-ai povestit atîtea? Cred că ar fi o idee bună să evităm, măcar pentru cîteva zile, agitația asta de acasă și să ne întoarcem cînd totul e gata renovat.

Într-adevăr, toată casa era întoarsă din cauza renovărilor. Mobila era adunată pe balcon sau prin colțurile camerelor, patul era demontat și lipit de perete, locurile unde fuseseră ferestrele erau acum găuri de cărămidă roșie; pînă și masa la care stăteau era trasă într-o parte și acoperită cu folie de nailon, iar podeaua era plină de var și de ciment întărit și oriunde și oricît de încet pășeai, se ridica un praf gros și sufocant.

– În fond, continuă ea, muncitorii pot să lucreze la fel de bine, ba chiar mai bine și fără ca noi să fim aici să îi încurcăm. Pe lîngă asta, simt că nu prea am mai avut ocazia să… vorbim în ultima vreme și mi se pare că s-a conturat o distanță neplăcută între noi.

Aceasta din urmă o spusese mîngîind lasciv gura cănii cu ceai cu arătătorul de la mîna dreaptă și mușcîndu-și ușor buzele.

Ion, din nou, nu observă nimic.

– Nu putem, răspunse scurt, fără să ridice privirea din ziar, nu putem să lăsăm casa pe mîna muncitorilor, nici măcar nu-i cunoaștem. Vrei să ne întoarcem și să găsim casa neterminată și, pe deasupra, goală? Mergem după ce e gata totul, îți promit.

Un val de căldură și indignare o traversă pe Dochia de sus în jos, dar mai ales de jos în sus și în vreme ce își descheie fîșul gros marca Lacoste și îl aruncă pe jos, peste o cutie de carton plină cu mistrii și cancioage, continuă mai aprins:

– Dar, dragule, i-am angajat prin firmă, n-ar putea să facă nici cinci pași fără ca poliția să fie călare pe ei. Avem doar contractul cu adresa firmei și tot tacîmul. Îl putem lua cu noi dacă te temi de furt. În plus, nu știu de unde vine suspiciunea asta; eu una nu am văzut muncitori mai drăguți și mai harnici decît aceștia. Nu mi-aș putea închipui sub nicio formă că vreunul ar putea să facă așa ceva.

– Dochia, nu vreau să ne certăm din cauza asta, termină, te rog. Nu las casa pe mîna unor străini și gata.

Zicînd aceasta, Ion împături neglijent ziarul și îl aruncă într-un colț, unde erau înghesuite două dulapuri cu farfurii, după care ieși din bucătărie, adăugînd că merge să se spele.

Dochia rămase tăcută la masă, privind în gol prin gaura din zid înspre pădurea de brazi din apropiere. Vîrfurile copacilor se unduiau suav în bătaia moale a vîntului și Dochia îi putea auzi trosnind încet. I-ar fi plăcut și ei, își spuse, să fie mîngîiată așa în momentul acela și trosnetul ar fi fost mai cald la ureche dacă ar fi venit din arcurile saltelei. Gîndind aceasta, își descheie nasturii cojocului și, dîndu-l jos, îl așeză frumos pe spătarul murdar de var al scaunului. Ascultă să vadă dacă mai curge apa la baie și, cum încă mai se auzea dușul, își strecură o mînă în pantaloni și imediat după între picioare.

Avea șaizeci de ani și timpul nu părea deloc obosit în jurul ei, deși ea simțea că respiră ceva mai greu și că atunci cînd se entuziasmează, inima se pocnește de oasele pieptului ca fruntea unuia care bate la ușa ospiciului. I se părea firesc să fie așa, deși undeva adînc în ea răsuna o teamă dezlînată cum că toate s-ar putea opri oricînd. Acum mai mult decît oricînd. Scoase mîna din pantaloni și își privi degetele strălucitoare și lipicioase. Ce lucru straniu, își zise, și ce lucru fascinant. Razele soarelui venite prin fosta fereastră jucau vesel pe lichidul de pe degete și își aminti alte momente, trecute de cine știe cît timp, în care privise aceeași imagine ca acum, doar că cu alte gînduri și cu alte perspective. Chicoti. Dușul se oprise. Își șterse degetele de podul palmei și așteptă. Ar fi trebuit să fie supărată pe Ion pentru lipsa de interes pe care i-o acorda, dar acum era mult prea excitată pentru a fi supărată sau pentru a face pe supărata. La urmă, nici ei nu îi mai păsa atît de mult. Voia, acum, doar să facă sex înainte de a veni muncitorii.

Ion intră în bucătărie, luminos și zîmbitor, ștergîndu-se în ureche cu un bețișor cu vată. Nu avea nicio haină pe el și picăturile de apă încă se mai agățau de anumite părți ale corpului pe care nu se ștersese bine, precum se țin caprele de munte de munte. Se îndreptă înspre Dochia și o sărută drăgăstos pe frunte. Era încă frumos, așa i se părea Dochiei, deși pielea îi era lăsată pe brațe și burta îi curgea neuniform în jos, unde cîteva smocuri de păr bătrîn și uscat bîntuiau singuratice în jurul penisului. Avea ceva dincolo de astea, o grație în felul în care-și purta trupul și o lumină care îl înconjura oriunde s-ar fi aflat.

Dochia întinse mîna și îl mîngîie pe burtă, apoi o coborî, prefăcîndu-se neatentă, și îi atinse penisul moale în jurul căruia pielea îi atîrna, trasă în jos de zeci de ani de gravitație, ca pielea de pe gîtul unui curcan. Era cald și sîngele pulsa, la răstimpuri, cu putere prin el. Ion se trase înapoi instinctiv, apoi își dădu seama de gestul lui și reveni la poziția inițială, zîmbind jenat, dar vizibil alarmat.

– Crezi, spuse Dochia fără să ia mîna de pe el, că am putea să facem ceva pînă la ora nouă, cînd vin muncitorii?

Ion nu răspunse nimic pe moment, însă pe față îi apăru acea umbră de spaimă ce schița perfect o minte care lucrează febril în a găsi, alcătui și sorta toate scuzele posibile.

– Ce să facem? întrebă, după cîteva clipe, pe un ton cît se poate de controlat să pară neutru și neștiutor.

– Ei, spuse Dochia, apucîndu-l strîns de vîrful penisului și trăgîndu-l înspre ea, știi prea bine ce.

Ion se smulse brusc din mîna ei slabă și gălbuie și porni agitat prin bucătărie, vorbind tot mai și tot mai tare, ca și cum s-ar fi certat cu aerul de pretutindeni.

– Dar, Dochia, nu putem acum. E mult prea de dimineață, nici nu am mîncat nimic și muncitorii pot veni oricînd. Ce caraghios am arăta dacă ar veni și ne-ar vedea dezbrăcați unul peste celălalt, imaginează-ți. Apoi, nu sunt ferestre, ne-ar putea vedea cineva și de afară. Apoi, e frig, nu simți și tu? Știi doar că nu pot cînd e frig. Sunt o sumedenie de motive pentru care nu e un moment potrivit, să nu crezi că e altceva. Duminică nu vine nimeni, avem casa pentru noi. Putem duminică, dacă nu intervine nimic. Și-apoi privește doar cîte haine ai pe tine. Ar trece ora prînzului numai pînă le-am dezbrăca pe toate.

Acest ultim argument, deși limpede exagerat, îi păru cel mai pertinent lui Ion și se gîndi, privindu în ochii Dochiei, că reușise și că nu ar mai fi trebuit să continue discuția în alt fel, neplăcut, în care să riște să se împotmolească în cuvinte. Însă chiar atunci Dochia se ridică de la masă, cu privirea înflăcărată și sălbatică, smulse nasturii de lemn ai vestei de lînă și o aruncă cît colo prin gaura din zid.

– Ai de ales, dragul meu, spuse pe un ton rece și ferm, petrecîndu-și limba peste proteza detașabilă. Cu dinți sau fără dinți.

Anunțuri