Înainte de consacrare (3)

Outtake__Sleeping_Nurse_by_anaisroberts

SCENA III

Un subsol slab luminat, cu fire de apă prelingîndu-se pe pereții din ciment. Pe podeaua întunecată de sînge, un sac negru, pe jumătate plin și firezul, cu lama înroșită. Ene și asistenta sunt ascunși în spatele unui paravan. Lumina bate pe ei de așa manieră încît umbrele le sunt limpede proiectate pe unul din pereții vizibili publicului.

ASISTENTA (cu o voce liniștită): Mărturisesc că începe să îmi fie somn. Nu credeam că doctorul are să mă plictisească, mort fiind, mai tare decît a făcut-o în lunile astea în care l-am urmărit trăind, dar uite cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de afară. Spune-mi, Ene, unde vei lepăda sacul ăsta fără să întinezi pămîntul?

ENE (gîfîind cu capul plecat, strîngîndu-se cu amîndouă mîinile de păr): Acesta era ultimul, imaginează-ți! Acum sunt doar eu și rămășițele astea… Firește, sub pămînt. De acolo a venit, în fond. Din adîncurile luminoase ale dedesubtului. Acolo, nimic nu va putea fi blestemat sau murdărit pe vecie. Dacă îi dau foc, cenușa se va împrăștia și se va așterne pe pămînt; dacă îl arunc în apă, peștii morți de carnea lui se vor sfărîma de mal. Sub pămînt e singura variantă. De acolo nu se mai întoarce.

ASISTENTA: Prea bine, atunci. Dacă nu mai ai nevoie de mine, și sper că nu mai ai, am să mă retrag. Efectul macului e aproape dispersat și mă tem că prezența ta devine grea și apăsătoare pentru pleoapele mele. Știi unde să mă găsești dacă mai apare ceva.

(Asistenta face un pas într-o parte și cade în genunchi, cu capul plecat)

ENE (furios pe sine și pe soartă): Îmi pare rău, dar aici se termină totul. Ești ultima mea legătură cu restul lumii, singura care știe tot ce am făcut și, mai ales, tot ce nu am făcut. Plănuiesc să rămîn, la rîndul meu, în același loc cu sacul ăsta și să veghez la buna lui păstrare pînă cînd mileniile își vor spune cuvîntul și totul va fi uitat. Ca să fac asta, însă, trebuie să tai toate legăturile cu lumea asta. Trebuie să rămîn o simplă umbră în colțul ochiului trecătorilor grăbiți, o urmă de pantof ștearsă pe niște meleaguri mereu schimbătoare. Cel mult un zvon neclar și neverificabil. Ca atunci cînd am să mă întorc, gîndul oamenilor să fie curat de mine. Dacă te consolează cu ceva, am să o fac cît încă nu ai adormit, ca nu cumva să rămîi în lumea viselor pentru totdeauna.

 visele lor sînt mai frumoase mai colorate îmi imaginez că da imi imaginez că în mintea celorlalți se întîmplă lucruri pe bune spectaculare și tind să cred că pînă la un punct așa e. au o liniște și o pace cînd închid ochii și se detașează ei se detașează. un real răgaz. trist să îmi pot imagina doar partea întunecată a lunii dar cum altfel cînd doar la ea am acces cum altfel cînd doar de ea am voie să mă bucur

ENE (urcîndu-se peste asistenta căzută la pămînt, cu mîinile înfipte strîns în jurul gîtului ei): Nu știu dacă mai are vreo importanță acum, dar află că macul nu a acționat niciodată ca un antidot. Mintea ta singură a reușit să treacă peste efectul apropierii de mine. În privința asta, trebuie să recunosc că ai fost cea mai bună asistentă pe care am avut-o. Iată, chiar și acum, în timp ce te sufoci, există o sclipire de viață în privirea ta. Cu adevărat admir asta la tine. Știu, de aici, că mintea ta va lua cele mai bune decizii pe drumul care ți se așterne în față. Adio, asistenta mea dragă! Îți doresc o călătorie plină de învățăminte!

 (Din spatele lui Ene se ridică o umbră și Ene primește o lovitură în ceafă care îl doboară)

DOCTORUL (către asistentă, cu un glas răgușit): Ești bine? Poți umbla?

ASISTENTA (tușind, speriată): Da, pot, pot. Dar cum? Cum de se întîmplă una ca asta? De ce ești încă viu? Te-am tăiat chiar eu, bucată cu bucată. Mai întîi capul, apoi mîinile. Cum se poate așa ceva?

într-un fel mai puternic dacă mă gîndesc că am supraviețuit într-un fel mai vulnerabil dacă ar fi dacă mi s-ar da un reset la viață

DOCTORUL (ieșind de după paravan și privind semeț, în gol, înspre public): Se pare că ne-am înșelat amîndoi, asistenta mea. Pînă la urmă, se dovedește că eu eram Ene și el era doctorul. O mică încurcătură, atîta tot. O inversare de roluri neadecvată și un firez prost plasat. (Rîzînd) Închipuie-ți, să fi fost altfel, ce insomnie ne-ar fi păscut pe toți! Cum am fi căutat să închidem ochii și cum ar fi fost în zadar! Cum ar fi explodat prețurile somniferelor și al saltelelor ortopedice! Cum am fi ajuns să ne legănăm disperați unii pe alții sperînd că ne va aduce odihna… Ce nebunie, îți dai seama? (Pauză) Dar e bine; totul e bine acum. Putem să dormim în continuare.